Fericirea de a fi mama...

GATA! S-A TERMINAT!

Se-ntampla acum un an. Pe 8 decembrie 2008 eram deja programata la cezariana. Aveam emotii. De-abia asteptam sa scap. Cele noua luni de sarcina frumoasa erau pe punctul de a se termina. Eram plina de ganduri, de-ntrebari, de angoase, de emotii, de incertitudini, de entuziasm. Gata! Trebuia sa se termine! Nu mai puteam. Imi era din ce in ce mai greu. Purtam o creatura de 4 kg in pantece. Imi era greu. Gandul care ma apasa si mai tare era transformarea mea. Eram enorma. Cel putin asa ma vedeam si ma percepeam eu. Mai ales ca de cand ma stiu am fost obsedata de o silueta perfecta, de-o haina asezata corect si cu gust pe mine. Ma metamorfozasem. Devenisem un sac pentru care nu existau haine in magazinele din Romania. 83 de kg erau mult, prea mult, mult prea mult.
8 decembrie. Orele 8:00. Mi-am luat masina si am parcat-o in fata Spitalului Judetean Sf. Andrei. Ploua. Era o ploaie frumoasa ce-mi racorea sufletul. Imi era cald. Launtrul meu tipa cat putea de bucurie si zburda sub picaturile de toamna tarzie. Eram bucuroasa ca in curand aveam sa-mi cunosc copilul.
Ma pregateam sa devin mama. Nu stiam mare lucru despre asta. Banuiam doar. Am simtit cred. Am simtit pentru o clipa o caldura sublima care ma navalea, ma naucea, ma-mbata… Era frumos. Era tragic.
Spital.Culoare pline… Urlete… Tipete… Plansete, rasete, chicoteli… Blocul de nasteri. Fier rece, smirna, liniste, durere, goliciune, ataraxie totala. Suflet vid. Ochi rataciti in zare. Nu vedeam nicio fereastra de la care s-o chem pe mama. Nu gaseam nicio fereastra de la care sa tip, sa urlu si sa spun lumii intregi singuratatea mea.
Trebuia sa fiu tare. Nu m-au taiat pe 8. Fusese prea aglomerat. Ce atata graba la-nceput de viata? Ma rog… Asa a fost sa fie.
Nici pe 9 nu m-au taiat. Fusese un caz infectios si trebuia formolizata sala. D-ne! Nimeni nu stia ce era in mine. Cat urla sufletul meu de dorinta si de neputinta. Era ca si cum alergi catre linia infinitului cu speranta ca o vei atinge la un moment dat. Era ca si cum incerci sa prinzi un fulg de nea cu speranta ca vei reusi vreodata sa-l saruti. Era ca si cum omul nu ar muri niciodata. Era tragic.
10 decembrie. Orele 8:00. Blocul de nasteri. Raceala. Fierul rece al paturilor de-acolo imi dadea fiori de moarte. Orele 9:00. Sala de operatii. O silueta masculina innegri lumina albastruie din blocul operatoriu. Am simtit doua intepaturi in coloana si gata am fost. Eram awake! Stiam tot ce se-ntampla. Vedeam tot. Simteam mai putin tot. La 9:20 am auzit un glas suav si ragusit. Primul gand care-mi fulgera prin minte fu: "Ce glas ragusit are!" Asa l-am perceput eu. Nu voi fi in stare niciodata sa vorbesc despre ce-am simtit eu atunci si acolo. Nu voi putea spune niciodata cum a fost. E prea intim. N-aveti voie, n-aveti ce cauta. Nascusem!!! Ii dadusem nastere Sarei, fetita mea adorabila careia ii dedic viata mea intreaga.